Noapte albă. Multe gânduri se răsfrâng asupra mea și, deși sunt cuprinsă de un fior rece, îmi place cum mă simt. Golul pe care îl port mereu în mine se umple cu multe amintiri și idei care mai de care mai ciudate. Lumina lunii, palidă, dar învăluită de mister, îmi străpunge sufletul și îl încarcă cu strălucire. Strălucirea este însă rece, nemuritoare și emană o ușoară melancolie și nostalgie.

Mă uit la lună și îmi amintesc de tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme. Speranțele, dezamăgirile, efortul, micile bucurii, iubirile eșuate, tensiunile, râsetele, lacrimile, toate mă acaparează și totuși nu le simt vibrațiile, ci le simt doar ca pe niște amintiri ce se pierd în lumina fermecată.

Cerul este senin, învăluit de o plasă orbitoare de stele ce se aseamănă cu nestematele. De ele se agață frânturi din trecut, făcând plasa mai greoaie sufletului meu. Afară, vântul adie plăcut. Este puțin rece, dar îmi răcorește corpul încărcat de lumina lunii. Totul devine extrem de euforic, simt cum încet încet mă desprind din brațele realității și mă las purtată de universul infinit de sentimente.

Mă simt în impas și mă gândesc ce trebuie să fac mai departe ca să îmi descopăr liniștea inimii mele și calea către armonie. Să mă împotrivesc tentației lunii sau să mă las răpită de aceasta? Să dau totul uitării și trecutului sau să accept totul și să trăiesc cu toate amintirile? Sunt decizii pe care încă nu știu cum să le iau, iar singura care mă poate ajuta în aceste clipe din noapte este doar luna. Dar e ca o cutie plină de mistere, având un mecanism complex de descifrare, care refuză să împărtășească răspunsurile cu omenirea. Lumina lunii emană o energie puternică, ce mă influențează, dar ale cărei răspunsuri rămân încă un mister care nu poate fi decât subiectiv interpretat.